Ȋncepem cu Tantrismul pentru a intra în zona femininului și fluidității corpului. Tantrismul este mișcarea culturală de mare fervoare care de la secolul al V-lea/al VI-lea până în secolele al X-lea, al XII-lea (în care a cunoscut cea mai mare splendoare), s-a răspândit într-o manieră variată în întreaga Indie. Tantrismul propune concepte inovatoare precum rolul femininului. Această perioadă readuce în prim-plan anumite tradiții și culte legate probabil de civilizația indigenă prevedică care, readuc în centru femininul și o cercetare care se bazează în mod fundamental pe fluiditate. Acest lucru este valabil în special pentru curentele shakta. Tantrismul acordă importanță simțurilor și corporalității, care până atunci erau mortificate și desconsiderate deoarece erau considerate o iluzie în comparație cu adevărul fundamental.

Apoi, Yoga modernă și contemporană este transformată de cultura occidentală din care a devenit parte. O serie de compromisuri de reinterpretare au făcut ca yoga să fie ceea ce cunoaștem și practicăm astăzi pe saltea. În Occident a apărut mai întâi Raja yoga, apoi a venit Hatha yoga, care este mai orientată spre corp. S-a întâmplat că, de multe ori, această disciplină a fost denaturată, iar intenția, originea și scopul ei au fost complet distorsionate și comercializate. Acolo unde acest lucru nu s-a întâmplat, rămâne interesant de observat cum modelul aplicat este, adesea, un model rigid (la nivel fizic sau mental) care, în esență, reflectă modul vedic, ortodox, masculin. Totuși astăzi abordăm această practică într-o manieră fluentă, flexibilă, moale și, în egală măsură, hotărâtă, redescoperindu-i componenta feminină.

Cultul zeiței a pornit din epoca antică a Indiei pentru a ajunge în zilele noastre.

India este legată de tradiția orală și de tradiția practicilor și ritualurilor care, deși nu apar în marile texte, în Vede au fost transmise cu mare grijă, mai ales în satele legate de credințele cele mai adânc înrădăcinate și indigene. Găsim în India urme ale cultului zeiței încă din paleoliticul superior. Cele mai arhaice reprezentări accentuează trăsăturile feminine, cu burta și sânii proeminenți, în nuanțe de roșu, care au fost întotdeauna asociate cu sângele și cu principiul vital și generativ al mamei. Un simbolism care persistă în India și care în era tantrică va fi readus în centrul ritualului, uneori cu un accent puternic pe feminin.

Afirmarea principiului feminin în sfera religioasă este atestată în India postvedică, unde procesul de punere în funcțiune a zeităților masculine tipic vedice, de exemplu Agni, focul cu o serie de zeități feminine emergente, de exemplu Kali și Durga, devine din ce în ce mai pronunțat.

Primul text care o celebrează pe Mahadevi, marea zeiță, este Devi Mahatmia, un purana, un text datând din secolele V-VII. Aici, zeița, în special sub forma lui Durga, este glorificată ca fiind sursa originală a creației, identică cu Brahma însuși, Absolutul.

Revenind la epoca pre-ariană, cea dinaintea invaziei ariene și a civilizației Indusului,  răspândirea treptată a unei economii agricole extensive încă înainte de mileniul III î.Hr. a fost cel mai important element care a impus cultul marii zeițe. Femeile predominau în munca agricolă de pe câmp. În aceste societăți a fost creat un tip de organizare matri-lineară. În plus, contactul strâns cu pământul, cu fertilitatea și ciclicitatea acestuia, chiar și la un nivel profund și arhetipal, a legat probabil aceste civilizații de cele mai distincte aspecte feminine.

Cultul principiului feminin a supraviețuit probabil în forme subterane sau latente în India vedică și patriarhală, pentru a se stabili clar în era tantrică începând cu secolul al V-lea.

Se observă similitudini remarcabile între componenta indigenă asociată cu ritualitatea ciclului agricol și fertilitatea pământului și apariția ulterioară a unei fizionomii tipic tantrice în hinduism. Influența tribală și comasarea acesteia cu elemente ale curentului principal al hinduismului aveau să fie pregnante și decisive în apariția shaktismului tantric, în special în anumite zone din nordul Indiei, unde este prezentă în mod semnificativ și astăzi, de exemplu în Hassan.

În concepția antică a cultului zeiței, aceasta are caracteristici universale, nu reprezintă doar un aspect al femininului, așa cum se va întâmpla mai târziu cu zeițele umanizate, zeița este de fapt pământul, este peisajul, este vegetația, este Natura. Întreaga lume fenomenală nu este decât marele corp al Zeiței Mamă. Mama este astfel acel fundament original nediferențiat care conține în sine toate potențialitățile opuse, ale binelui și răului. Prin urmare, chiar și cea mai negativă umbră își găsește rațiunea de a fi. Și acest aspect va persista într-o oarecare măsură în cultura indiană, în special în mișcarea tantrismului.

Încă din cele mai vechi timpuri în India, așa-numitele Gramadevata, zeitățile satului, au fost propagate pe scară largă. Astfel, devoțiunea zeiței se regăsește și în aceste forme, într-un mod complementar chiar și celui mai ortodox hinduism. Gramadevata sunt prezențe teritoriale, puternic localizate, reprezentate prin elemente prezente în sat, o piatră, o bucată de pânză, un castron, o rămurică. Acestea sunt adesea prezențe fierbinți, terifiante, care, prin urmare, nu găsesc loc pentru natura lor independentă și neîmblânzită în structura patriarhală a brahmanismului ortodox. În ciuda eforturilor practicii brahmanice ortodoxe de a ține sub control zeița în cultele care îi sunt dedicate, principiul feminin își va dezvălui natura cea mai sălbatică și mai transgresivă în cadrul tantrismului.

Prin termenul Tantrism referința este la acea mișcare culturală, filozofică și spirituală multifațetată care s-a impus în India din secolul al V-lea până în secolul al XII-lea. Ea s-a manifestat prin grupuri mici și prin numeroase texte, adesea fără legătură între ele și foarte diferite între ele. Abia mai târziu, de fapt, putem inventa termenul de tantrism, identificând anumite fundamente comune tuturor textelor și mișcării care s-a dezvoltat în zona Indiei.

Înainte de a intra în discuția despre tantrism, să reținem că India Vedică, India care a existat la nivel cultural, filosofic și spiritual, a fost fondată pe patriarhie și a apărut din însărcinarea unei populații matriarhale indigene cu o populație dominantă de războinici cuceritori care au răspândit mentalitatea patriarhală. Într-o astfel de societate, femeile sunt în mod natural subjugate și pasivizate și ideal subordonate figurii masculine atât în sfera socială familială, cât și în sfera spirituală și religioasă. Astfel, chiar și figura zeiței și aspectul simbolic feminin la nivel spiritual este retrogradat și reproiectat pentru a se potrivi culturii dominante, reprezentative.

În tantrism, energia masculină este percepută ca o dimensiune imobilă, statică și imutabilă.

Energia masculină în curentele shivaiste, definită ca Shiva, este considerată a fi pur și simplu conștiință pură, luminoasă, dar, fiind imobilă, este un scop în sine. Fără energia feminină care să o energizeze, ea nu se poate manifesta niciodată. Dimensiunea feminină, pe de altă parte, numită SHAKTI, este concepută ca manifestare, energie pură, mișcare, mutabilitate, creație. Scopul ultim al cercetării spirituale va fi punerea în balanță, în armonie a acestor doua forțe opuse, dar complementare, pentru a atinge iluminarea spirituală. Shakti, energia în mișcare, reunită cu Shiva, conștiința, se recunoaște în întreg.

Zeița Ganga reprezintă elementul fluid, apa curgătoare, asociată cu sacralitatea și este asociată cu feminitatea.

Știm că viața pe planeta noastră a început tocmai din apă, din elementul fluid, că din apă este generată viața și că aceasta evoluează treptat spre diversificarea tuturor ființelor pe care le cunoaștem.

Femininul, în mod simbolic și arhetipal, a fost dintotdeauna asociat cu apa tocmai datorită faptului că aceasta este fluidă în sens larg.

În sanscrită, substantivul ap din apas, care înseamnă tocmai elementul apă, este feminin și lucrul interesant este că poate fi folosit doar la plural, astfel încât apa reprezintă în felul său versatilitatea sa inerentă, faptul că este multe lucruri, că este irepresibilă în generarea formelor de viață.

Elementul feminin este asociat cu elementul apă tocmai datorită capacității sale de a se mișca, de a transforma chiar și corpul feminin prin fluidele sale, sângele său, nașterea, lichidul amniotic, sângele menstrual este asociat cu elementul apă în toată puterea și potența sa generativă.

Deja în Rigveda, elementul apă, vorbind de zeița Ganga, este plasat istoric și textual atât în Vede, cât și în Purane. Deja în Rigveda, deci în cele mai vechi Vede, apele, Apas sunt concepute ca zeițe ale originilor, un principiu generator al tuturor lucrurilor preexistent chiar oricărei divinități masculine, prin urmare ele conțin în esența lor, conform Rigveda, o esență misterioasă numită Rasa, un suc misterios numit Rasa care este tocmai o substanță vitală, din care este generată viața.

În celebrul imn cosmogonic al Rigveda, se afirmă că inițial nu a existat nici ființă, nici neființă, ci că Universul nu a fost altceva decât un val indistinct, această unitate nediferențiată, această mișcare fluidă din care a pornit totul. Este un concept care va fi preluat în sfera tantrică în timpurile următoare. Despre zeița Ganga, în special, se vorbește în literatura vedică și puranică și se spune despre ea că este un râu care coboară impetuos și necontrolat din înălțimile celeste ale Muntelui Meru, spre Pământ. Prin urmare, acest munte are acest aspect eteric de ceva din care izvorăște această apă curgătoare, năpustindu-se spre pământ. În coborârea sa, Ganga este interceptată de părul răvășit al lui Shiva, care reușește să stăpânească prin podoaba sa capilară această natură irepresibilă. Astfel, apa se revarsă spre pământ într-un curent care, datorită lui Shiva, devine gestionabil, divers și multiplu.

Acest lucru se leagă foarte mult de ideea unei venerări a apei, care în India este încă foarte nemișcată și prezentă nu în starea ei nemișcată, imobilă, ci tocmai ca apă curgătoare, ca apă care curge aducând viață celor pe care le îmbăiază și le transformă. Așadar, chiar și astăzi, ritualul religios spiritual al libației de folosire a apei este foarte prezent în realitatea pe care o cunoaștem, nu numai în India, ci într-un fel sau altul, în diferite forme, în toate religiile. În India, tocmai libația se configurează ca actul sacru prin excelență, tocmai lăsând să curgă, turnând, udând statuia, elementul, obiectul de venerație ca expresie străveche a legăturii dintre uman și divin.

În vestimentația tantrică, regăsim ideea Zeiței Ganga, ca Zeiță Urmi (val) marele val al reabsorbției Universului.

Ganga este reprezentată de imaginea unei femei voluptoase și cu un aspect plăcut, care ține un vas în mână. Ea este însoțită de un animal hibrid, makara, cu corp de crocodil și care în rest seamănă cu un pește.

Fiecare transformare a energiei de la fizic la mental și la spiritual este o nouă expresie a dansului lui Shakti. Nu există limite în ceea ce privește modurile în care vă puteți exprima, pentru că Shakti nu este doar energia voastră personală. Este un alt nume pentru Zeița Mamă din care vin toate lucrurile create.

Panteonul indian are multe zeițe puternice, cu aspecte foarte diferite între ele. Prin corpul care ia diverse forme în practica Yoga, prin vizualizări și imagini ne putem absorbi pentru a înțelege toate aspectele sferei feminine. Ne folosim de zeițe pentru a intra în contact cu diferitele lor aspecte și pentru a le recunoaște pe toate, în noi înșine, fără așteptări sau judecăți.

Fluiditatea și mișcarea în corp devin parte a ființei noastre yoghine, a simțirii noastre, pentru a ne conecta la o deschidere mai largă. Atunci când invocăm  în noi (prin poziții, mantra, mudra, vizualizari și meditații) energia acestor zeițe indiferent dacă suntem bărbați sau femei,  trezim în noi expresia frumuseții, a intuiției, a afectivității, a tandreței și a puterii.